Monografia comunei

Prima atestare documentară a satului Popești apare într-un uric din 12 august 1426 al domnitorului Alexandru cel Bun.

Înființarea oficială a Comunei Popești este în anul 1968, prin Legea nr. 2/1968, republicată, privind organizarea administrativă a teritoriului României.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Comuna Popești făcea parte din plasa Cârligătura a județului Iași și era formată din satele Popești, Rădeni, Obrijeni, Doroșcani, Hărpășești, Mădârjac, Grumușelele și Bojila, având în total 2.736 de locuitori. În anul 1931, comunei i s-au alipit temporar satele Comunei Sinești, care a fost desființată, reapărând ulterior.

În anul 1950, comuna a fost transferată raionului Târgu Frumos și apoi (după 1960) raionului Iași din regiunea Iași. În 1968, ea a revenit la județul Iași, reînființat.

În ceea ce privește monumentele istorice, unsprezece obiective din Comuna Popești sunt incluse în Lista Monumentelor Istorice din județul Iași ca monumente de interes local. Cinci dintre acestea sunt situri arheologice:

• Situl din „Dealul Gagea” aflat la nord-nord-est de satul Doroșcani;
• Situl din „Dealul Viilor” aflat la 3,5 km nord de satul Doroșcani;
• Situl de la „Gropul Morii” aflat la 1 km nord-est de satul Hărpășești;
• Situl din „Sărături” aflat la 1,5 km est-nord-est de Popești;
• Situl de la „Movilă” aflat la 1 km sud de Popești.

Celelalte șase sunt clasificate ca monumente de arhitectură:

• Biserica „Sfântul Nicolae” (1857) de la Doroșcani;
• Biserica „Sfinții Împărați” (1833) din Hărpășești;
• Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” (1780) din Roșcani;
• Biserica de lemn „Sfântul Dumitru” (1835);
• Biserica de lemn „Sfânta Treime” (1700) din Popești;
• Ansamblul Conacului Cantacuzino-Pașcanu (secolul al XVIII-lea), ansamblu aflat în satul Popești și format din conacul propriu-zis și biserica „Sfântul Ilie” (1776).

Dintre acestea, cel mai cunoscut obiectiv turistic este Conacul Cantacuzino-Pașcanu, construit în secolul XIX pe locul unui conac mai vechi de către familia boierilor Mavrocordat.

Regiunea de nord-est a României este bogată în tradiții și obiceiuri, păstrate mai cu seamă în zonele rurale, acestea devenind păstrătorii unor tradiții culturale vechi de sute de ani. Cele mai reprezentative sunt obiceiurile din perioada Sărbătorilor de Iarnă, Comuna Popești fiind recunoscută pentru „Capra cu stuf din Popești”, datină ce poate fi trecută cu ușurință în lista celor mai vechi tradiții ieșene ale iernii, fiind considerată de către unii cercetători păstrată de pe timpul dacilor. Unicitatea tradiției este dată de materialele din care este confecționată, care sunt doar din origine animală și vegetală, respectiv pene, stuf și piei, creând o adevărată poveste cu incipit, intrigă, punct culminant și un deznodământ ce aduce numai zâmbete.

Jocul „Caprei cu stuf” are loc în Ajun de Anul nou, în ultima zi din an participanții adunându-se în centrul satului, unde, pe vremuri, se adunau capre, cerbi și urși din cele trei părți ale comunei, respectiv, Popești, Rădeni și din Țigănimea. Ceea ce impresionează la acest obicei este varietatea de măști animale și umane întâlnite în acest sat.

În afară de capră, care apare în costumație diferită – stuf, hârtie sau cordele – nelipsită este masca de cerb, bogat împodobită cu diferite găteli, panglici, hurmuz, mărgele, beteală, flori de lămâiță. Alături de acestea se mai întâlnește masca de cal, urs, struț. Măștile întâlnite în acest sat reprezintă o sinteză a tuturor măștilor din Podișul Central Moldovenesc – zona Iași.

Tradițiile și obiceiurile zonei, precum și obiectivele cultural-istorice reprezintă principalele elemente care contribuie la dezvoltarea turismului de la nivelul Comunei Popești. Valorificarea patrimoniului natural, istoric și cultural local poate avea o contribuție însemnată asupra creșterii și dezvoltării industriei turismului.

Satul Doroşcani este vechiul sat Melcineşti „aflat în apropiere de Rădeni, la răsărit se găseau Melcineştii din Cârligătura, unde cap de neam era Ştefan Melcin şi el trăitor sub Alexandru cel Bun…”.

Satul se află pomenit întâia oară la 1499 noiembrie 20. Ştefan cel Mare cumpără şi dăruieşte mănăstirii Voroneţului, satul din Cârligătura, anume Melcineşti, unde a fost Ştefan Melcin. Cumpărătura se face de la aceeași stăpâni întâlniţi la Tomeşti, „Dragoş Carîmbu şi verii lui, popa Luca Poltun şi fratele lui Ion şi sora lor Fedea şi nepoţii lor Nistor Gagea şi sora lor Visco, toţi nepoţii lui Petru Bertea”.

La 8 aprilie 1632 apare o mărturie privind învoiala lui Ionaşco Jora, vornic, cu Partenie egumen şi alţi proegumeni, călugări şi vestieri de la mănăstirea Voroneţ, pentru satul Melcineşti, constând în „drept 30 de motce, şi doi cai şi trei iepe şi doi boi şi două vaci; şi iepele să fie cu mânzi şi vacile cu viţei şi 150 de taleri de argint”. Din această tocmeală jupânul lor a achitat numai o parte, restul rămânând pe mai târziu.

La 14 mai 1632, Partenie egumen cu întreg soborul mănăstirii Voroneţ, vând satul Melcineşti vornicului Ionaşco Jora.

La 9 iunie 1632, Alexandru Iliaş voievod întăreşte lui Ionaşco Jora, vornic de gloată şi soţiei lui, siliştea Melcineşti din ţinutul Cârligătura, pentru 200 unghi bani buni. Se arată că mănăstirea Voroneţ, care vinde acest sat, îl are printr-un uric de la Ştefan Vodă cel Bătrân.

La 28 aprilie 1633 se menţionează într-un document că Tanasie şi Partenie, egumeni, împreună cu întreg soborul mănăstirii Voroneţ au schimbat cu Ionaşco Jora siliştea Melcineşti din ţinutul Cârligătura, obţinând o silişte în ţinutul Sucevei, anume Muşiniţii, ce sunt mai sus de târgul Siret.

La 24 aprilie 1634 călugării de la mănăstirea Voroneţ adeveresc lui Vasile Lupu voievod că au schimbat Muşiniţii, de lângă târgul Siret, a lui Ionaşco Jora vornic, primind în plus 100 lei. Varlam arhiepiscop şi mitropolit al Sucevei, confirmă la aceeaşi dată schimbul făcut.

La 7 octombrie 1634, Vasile Lupu, voievod, întăreşte lui Ionaşco Jora, fost vornic, în urma judecăţii avute cu Cobăleanul şi rudele sale, siliştea Melcineşti, ţinutul Cârligătura, primite de la mănăstirea Voroneţ, în schimbul siliştei Muşiniţii, ţinutul Suceava.

La 20 iulie 1696, un Izvod de împărţeală a moşiilor rămase de la Constantin Jora, bir vel clucer, un urmaş a lui Ionaşco Jora, aminteşte între moşii: Rădem, Avereşti, Broşteni, Doroşcani, Melcineşti, Băluşeşti.

Prin acest document apare pentru prima dată denumirea satului Doroşcani, alături de Melcineşti. Se pare că, odată cu schimbul de silişti ce s-a efectuat cu mănăstirea Voroneţ, s-a întocmit şi denumirea satului Melcineşti, pentru că, la 8 octombrie 1717, apare numai satul Doroşcani, alcătuit din: case, iaz şi moară.

La 15 iulie 1741, Mihalache, fiul lui Dănilache, vinde lui Sandu Jora, partea sa din moşia Doroşcani, ţinutul Cârligătura. Se menţionează proprietarii anteriori, preţul şi martorii.

La începutul anului 1800 s-a găsit o altă însemnare de împărţeală a moşiei Doroşcani.

La 31 martie 1845, câţiva locuitori ai satului Doroşcani se obligă să-i achite lui Grigore Mavrocordat agă, preţul unui stog de fân, fiind cuprinse şi condiţiile boierului.

Satul Hărpăşeşti (Arpăşeşti) îşi ia numele de la Arpaş, se întâlneşte prima dată într-un uric a lui Ştefan cel Mare la 12 ianuarie 1488 când e arătat că se află lângă Todireşti. Mai este menţionat într-un document de la 28 martie 1560 al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu: „… se mai adaugă a patra parte din satul Todireşti, cumpărat de Petru de la Arpăşeşti şi dată lui Dragu fost comis”.

La 3 iulie 1626 un document „glăsuieşte Tudosia, fata Varvarei, nepoata Nastei şi Nastasia şi Prohira şi … fetele Lupului, nepoate iarăşi Nastasiei, a vândut a noastră dreaptă ocină şi moşie, ce-au avut, dintr-o a treia parte de sat de Arpăşeşti, două părţi ce se cheamă acum Goeşti. Deci am vândut vastă ocină Neniului pârcălabul de Cârligătura, drept doi boi şi o vacă cu viţel.

Aşijdere şi din ceia parte dinspre vale am vândut noi, cari suntem mai sus scrişi, partea moşiei noastre, a Nastasiei, parte care se vor alege din tot satul şi cu tot venitul. Iarăşi am vândut dumisale Neniului pârcălab într acelaşi preţ.

Şi această tocmeală s-au făcut dinaintea lui Ionașco Bilţu și popa Gligorie ot Todireşti şi Iordache şi Gheorghiţă Murăţel și Misail şi Zaharia şi Cârstea şi alţi mulţi oameni buni”.

La 22 martie 1633, Eremia, fiul lui Onciul, vinde lui Iordachi diocul partea sa din satul Arpăşeşti. La aceeaşi dată. Alexandru Iliaş voievod întăreşte lui Iordache fost vornic, părți de ocină din satul Arpăşeşti, ținutul Cârligătura, cumpărate de la Uremia, fiul lui Onciul şi de la Anghelina, fiica Micăi.

La 1830 se găseşte o listă a capitaţiei din satele: Cosâţeni, Popeşti, Doroşcani, Sineşti şi Hărpăşeşti.

La 12 iunie 1841, locuitorii din satul Popeşti, ţinutul Iaşi, se obligă să achite proprietarului moşiei Hărpăşeşti, la termenele fixate, cele 16 merţe păpuşoi ce le-au cumpărat de la el.

La 9 octombrie 1842, Mărgărita Cuza păhămiceasă, adevereşte că şade în casa lui Alexandru Gheorghiu Mavrocordat hatman, proprietarul moşiei Hărpăşeşti, ţinutul Iaşi. Acesta i-a lăsat-o spre a o locui în tot timpul vieţii, urmând ca după moartea ei să intre în stăpânire.

La 6 martie 1845, Grigore Muşte, fostul posesor al moşiei Hărpăşeşti, ţinutul Iaşi, fiind obligat prin contract să predea în bună stare „acareturile” de pe moşie, se învoieşte cu Grigore Mavrocordat pentru ca acesta să se ocupe de repararea lor, predându-le totodată proprietarului.

Domnitorul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), revoluţionar paşoptist, cel care sprijinea politica Unirii şi care a declanşat acţiunile de schimbare, pregătit de multă vreme de toate puterile sufleteşti ale neamului, ajuns în pragul deznădejdii din cauza opoziţiei organizate de marea boierime, în iarna anului 1852/1853 se retrage la moşia sa din Hărpăşeşti pentru a-şi îngriji sănătatea.

Este singurul document care arată că un domnitor al Moldovei, a avut pe teritoriul Comunei Popeşti o reşedinţă în care a şi locuit. Constituie o chestiune de mândrie pentru locuitorii satului Hărpăşeşti şi ai Comunei Popeşti, că pe aceste meleaguri au trăit mari domnitori ce au scris pentru istoria neamului fapte şi evenimente memorabile.

Este dureros, în acelaşi timp, că o asemenea personalitate a istoriei neamului românesc care, alături de Al. I. Cuza, rămâne un voievod al epocii modeme, cu disponibilităţi pentru realizarea unor reforme însemnate, „… un om pe care toţi care l- au cunoscut au trebuit să-l iubească, ale cărui simţăminte erau patriotice”, „… un om bine crescut, plin de sentimente, de onestitate şi de religie, ba chiar bigot, incapabil de a-şi atribui lucru altuia, incapabil de a se îmbogăţi din sudoarea săracilor”, să-şi doarmă somnul de veci în Franţa la Mee, lângă Melun, uitat de toţi urmaşii pentru care el s-a sacrificat.

Grigore Al. Ghica este domnitorul care la 3 aprilie 1850 semnează printr-un ofis „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”. Deci el este cel ce a semnat actul de naştere al Jandarmeriei Române.

Ca urmare a condiţiilor social-economice, satul Hărpăşeşti cunoscuse o dezvoltare aparte la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea faţă de celelalte sate ale comunei, deoarece într-un document din 15 august 1855, cu lista târgurilor şi târguşoarelor mai însemnate din ţinutul Iaşi, alături de Iaşi, Tg. Frumos, Poieni, Goeşti este nominalizat şi Hărpăşeşti, ca târguşor în ocolul Cârligătura.

Satul Obrijeni își trage numele cel mai probabil de la un Obreja sau de la „Obreje” care înseamnă muchie de deal, dacă avem în vedere dealul ce pleacă din Capu Dealului la nord şi continuă cu Dealul Popii la sud, ce la un loc formează o muchie.

Deși descoperirile arheologice de la Silişte şi Coşare atestă existenţa locuitorilor în preistorie, dovezile existenţei satului Obrijeni, ca şi Mohorâţi, ne aduc la sfârşitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Între anii 1605-1608, întâlnim printre cei puşi să stabilească hotarul Scobâlţenilor, pe „Bârlici ot Obrijeni”.

La recensământul populaţiei din anul 1774, satul Obrijeni, ţinutul Cârligătura, avea: 11 case, un „copil din casă” (Toader), 9 bimici, 6 slugi ale logofătului C. Balş, Ioan Mahu, purcar a căpitanului de dărăbani Iordache Pană.

La 28 februarie 1846, Departamentul averilor bisericeşti trimite o adresă către spătarul Alecu Paraschiv, prin care i se aduce la cunoştinţă hotărârea luată de mitropolit, conform ispisocului din 1501 decembrie 14 de la domnul Ştefan voievod privind moşia Sineşti (Cârligătura, Iaşi) a Sfintei Mitropolii.

La 10 aprilie 1831, este găsit actul lui Petru Braşoveanul prin care dă amanet: oi, cai şi o bucăţică de pământ bănesei Maria Holban, pentru datoria ce o are de la închirierea moşiei Obrijeni din ţinutul Cârligătura.

La 13 februarie 1832, jalba paharnicului Ioan Ciornei I către Divanul Judecătoresc al Principatului Moldovei, reclama neînţelegerea ce o are cu Petru Braşoveanul pentru contractul încheiat între ei privitor la posesia moşiei Obrijeni (Cârligătura). Urmează rezoluţia vornicului Grigore Ghica.

La 3 mai 1832, Divanul Judecătoresc cere secastriei să dea carte de blestem în procesul ce urmează a se judeca la Judecătoria ţinutului Cârligătura pentru posesia moşiei Obrijeni ce o au în tovărăşie Ciornei paharnic şi Petru Braşoveanul.

La 17 ianuarie 1833, s-a încheiat un contract cu Vasile Poroineanul, sluger pentru venitul moşiei Obrijeni, ţinutul Cârligătura, dat în posesie pe trei ani, cu 340 galbeni pe an.

La 28 aprilie 1833, locuitorii satului Obrijeni, ţinutul Cârligătura, dau mărturie cu privire la animalele avute pe moșia satului de fostul posesor Ioan Ciornei, paharnic, şi cu privire la fânul rămas de la el. Pe verso se menţionează numărul stogurilor vândute din acel fân şi preţul lor.

La 9 august 1833, Veisa agă trimite o scrisoare către slugerul Vasile Poroineanul, arendătorul moşiei Obrijeni, a bănesei Holban prin care-l roagă a-i comunica preţurile la fân şi păpuşoi, având nevoie de bani. Tot în această perioadă s-a găsit o „schiţă” de plan a moşiei Obrijeni.

Obrijenii se găsesc la 1,5 km spre vest de Popeşti, reşedinţa comunală, şi la 2 km sud-est de satul Bocniţa, Comuna Sineşti. Frumuseţea de aici este un rezultat al muncii neîncetate și al dragostei omului pentru colţul său de lume.

În ce priveşte trecutul acestei aşezări, ne aflăm în faţa unei mici taine. Istoria neamului nostru şi implicit şi a oamenilor de pe aceste meleaguri, a fost foarte agitată, invaziile repetate au provocat atâtea mutări şi dispariţii ale aşezărilor, încât ţăranul nostru a fost îndreptăţit să spună că viaţa părinţilor noştri a avut „liniștea râurilor şi hodina vântului”. Totuşi numele acestui sat, oamenii lui, rânduielile pe care şi le-au păstrat, amintirile puţine care le-au mai rămas, determină să fie socotit un sat de neamuri. În această parte a Moldovei, neamurile şi răzeşii au o viață mai ridicată decât alte grupuri din alte zone ale Moldovei și din celelalte provincii româneşti. Ţăranii de rând, „vecinii”, au fost oameni de clacă şi robotă, atraşi de belşugul pământului, însă neamurile, oamenii liberi în epocile când ţara se ţinea slobodă domnii ei, s-au apărat de amestecurile de sânge cu veneticii și vecinii.

Aceeaşi rânduială a neamestecului cu satele învecinate o practică Obrijenii. În istoria locurilor au fost aşezări mai noi sau mai vechi, dar nu s-au amestecat în nici un fel cu Obrijenii.

Satele Mohorâţi şi Ţigănime, aşezate pe aceste locuri, nu au găsit contopire cu Obrijenii, aşa cum s-a întâmplat cu Popeștii sau Sineştii.
Într-adevăr, pământul pe care s-au aşezat şi l-au valorificat aşa de sporadic îl găsim în documente începând cu domnia lui Ştefan cel Mare, parte din pământurile Obrijenilor devenind proprietate a mănăstirilor: Putna, Voroneţ şi Bogdana, de unde se deduce că Obrijenii aveau cea mai însemnată rânduială şi morală a vechilor neamuri.
În acest perimetru al Comunei Popeşti sau ca megieşi ai acesteia, au mai existat şi unele cătune şi sate, găsite în unele documente pentru o perioadă relativ scurtă. În dorinţa de a respecta adevărul istoric, vom încerca să le facem o prezentare şi o localizare aproximativă:

Satul Pădureni
Aşezat la marginea pădurii Păuşeşti, a primit fiinţă după Primul Război Mondial începând cu anul 1922, locuitori ai satelor Hărpăşeşti şi Păuşeşti au fost împroprietăriţi la reforma agrară din 1921. Până în anul 1958 satul a purtat numele de Pîrlita, după denumirea unei văi ce cândva a fost acoperită cu pădure, dar care a fost defrişată prin ardere, iar pământul arat a fost împărţit la împroprietărire.

Satul Rădeni
Prima menţiune se găseşte în hotărnicia satului Melcineşti, uric al lui Ştefan cel Mare, la 20 noiembrie 1499. Satul îşi avea originea sa probabil într-un vechi rediu (rămăşiţă dintr-o pădure tăiată), cum ar fi rediul găsit în uricul satului Tomeşti (1497 iunie 22) sau mai sigur îşi are numele de la un străvechi Radu. Satul Rădeni era şi la începutul veacului al XV-lea.
În 20 noiembrie 1499 se menţiona pârâul Rădenilor, iar la 16 august 1603 un martor din Rădeni.
La 20 ianuarie 1628, marii boieri dau mărturie lui Ionaşco Jora, vornic de gloată, că au cumpărat părţi din satul Rădeni de la Petrea Ialţ şi rudele lui.
La 1744 satul Rădeni avea: 65 case, doi popi, un dascăl, un panţâr, un uşerel, un cioclu, patru slugi, patru văduve, şapte ţigani, 36 bimici şi Mihai – puşcaş.
Satul Rădeni a funcţionat practic ca localitate de sine stătătoare până în jurul anului 1950. Limita de separaţie cu Popeşti era casa lui Ion (Nicu) Iftimie, cumpărată ulterior de Nicolae Donose. Era ultima casă din Popeşti spre sud, iar de la bifurcaţia drumului din faţa acestei case, către sud începea satul Rădeni. Bătrânii satului se consideră că fac parte din Rădeni.

Satul Cioltani (Gioltani)
Alexandru cel Bun voievod, pentru că l-a slujit cu credinţă, dă lui Giurgiu Stângaci, printre alte sate şi Cioltani de la Glod. Se pare că în acele vremuri satul se afla pe lângă Podu Iloaiei, pe Valea Bahluiului.
La 15 mai 1745, se menţiona existenţa acestuia în trupul moşiei Popeşti lângă iazul Neniului, lângă pârâul Ezereaua, la răsărit de Sineşti şi la vest de Popeşti.
Se pare că satul s-a mutat de pe valea Râului Bahlui, într-o poiană din pădure; ulterior acesta a fost cumpărat de familia Neaniul, vornic în veacul al XVI-lea. Probabil că acesta a făcut şi digul iazului ce azi se cheamă Iazul Neni. Deci ca localizare poate fi pe pantele din jurul acestui iaz.
La 8 iunie 1681, găsim mărturia vornicului Istrate, pârcălab de Cârligătura şi Constantin căpitanul din Cudreşti, pentru alegerea „părţilor din Cioltani, după cererea răzeşilor, despre părţile lui Neaniul logofăt”.

S-au mai găsit documente în care se menţionau sate ca: Țigănime, Todireşti, Mițoc, Glodeni, Fântânele, Veleşeni şi Vlădeni ce-au făcut parte din teritoriul actual al Comunei Popeşti.

Satul Vama s-a format după Primul Război Mondial din locuitorii satelor Popeşti, Rădeni şi Mădârjac, împroprietăriţi în anul 1921. Denumirea satului vine de la Vama Pădurii Popeşti care se află în acelaşi loc, dar denumirea este mult mai veche, se pare că aici se făceau vămuiri la drumul ce mergea spre Vaslui sau de la Vaslui pe timpul lui Alexandru cel Bun, dar fiind şi una din vămile ţinutului Cârligăturii.